Mi-am propus ca Blog-ul ăsta să nu fie un fel de loc în care să arunc vorbe mari pentru brand-uri, idei de business sau oameni doar pentru că “dă bine” sau mai bine zis cineva cotizează bine.
Însă mă țin de câteva zile să scriu asta, ori de câte ori văd o fotografie de-a ei ce spune în culori, în forme, sau în contrast mai mult decât aș putea spune eu într-o poveste.
Am cunoscut-o mamă, am descoperit-o ca fotograf, m-am bucurat sa o regăsesc mereu că om, am zâmbit când m-a surpins fiind copil și am clipit galeș ori de care ori mi-am amitit că-i suflet.
Gina e fotograf de oameni, e fotograf de depărtări, de apusuri, de drumuri deschise, e fotograf de respirații plăpânde sau de inimi ce ticăie a viață.
Am călcat pragul casei în care ține sub o aripă un zâmbet ștrengar cu bucle blonde de Marie și sub cealaltă aripă niște ochi mari și calzi de Alexa. După nici cinci minute uiți complet că afară-i lumea. În casă aia uiți de oraș, de gri, de monoton și cotidian. Am jucat leapșa, am sorbit curioși fel de fel de licori sau băuturi calde, am mâncat cu poftă toate minunățiile făcute cu atât drag.
Știți cum sunt îmbrățișările alea de 20 de secunde?! În care simți că te contopesti în îmbrățișare. Cam așa simți în casă Ginei în fiecare secundă.
