Vorbeam de curând cu un amic despre sentimentul ăsta cât se poate de primar și totodată atât de evoluat în zilele noastre, de “așteptare”. Despre asteptare s-ar putea scrie cărți întregi.
Cert e, că tipul cu care dezbăteam intens pe această temă, era de părere că “așteptarea” e benefică, chiar că poate fi o deschidere prin care să înțelegi și sã înveți multe.
Eu, sincer, aleg să învăț altfel. Nu știu câți din voi au o plăcere nebună să aștepte orice pe lumea asta, însă nu mi se pare că există sentiment mai frustrant, mai necioplit. E un fel de mână întinsă ce tot așteaptă pomană.
Nu, nu-i de mine! Sau nu mai e În relația cu “așteptarea” îmi permit să fiu cel mai răsfățat copil ce strâmbă din nas, ce scoate limba, ce-și strânge tacticos jucăriile și pleacă acasă.
Nu știu ce așteptați voi, dar eu prefer să învăț din ”ziua de mâine”, din “altul”, din “ce va fi”.
Jules Renard spunea “Dacă s-ar clădi Casa Fericirii, cea mai mare încăpere ar fi sala de aşteptare.” Ocupați, vă rog, un loc dacă doriți; eu s-ar putea să nu mai aștept.
