In urma raman cioburi. Ori de cate ori spargeam acasa ceva stiu doar ca cel putin o zi dupa mergeam cu teama sa nu calcam in cioburi. Asa e si cu sufletele: acolo unde se sparg, raman urme. Ori de cate ori privim in urma, avem o teama. Nesiguranta, frica de esec, sentiment de deja vu, alienare.
Ori de cate ori simt ca o situatie se aseamana cu un “esec” din trecut, simt in mine cum se surpa ceva. Mi-as dori sa pot sa-mi inham sufletul la o caruta cu un cal ce poarta “ochelari de cal”, sa nu vada in stanga, in dreapta si mai ales sa nu vada in spate… Stiti, stiti expresia “ochelari de cal”?! Ador expresiile pentru ca in spate ele sintetizeaza atat adevar. Asa si eu, cu un orizont limitat cred ca as putea merge mult mai orbeste in fata. N-as mai vedea cioburile in care am calcat candva.
Daca inghid pentru o clipa ochii simt deja galopul, simt aerul ala rece ce-mi inunda narile, apoi tot pieptul pana in fiecare madular, simt drumul simt cum imi pulseaza fiecare muschi cand urc, si mai ales cum se relaxeaza la coborare, simt tot vantul in parul meu, simt departarea.
Pana atunci ma lupt insa cu temerile, nu stiu inca daca la caruta asta sunt singura sau alergi si tu cu mine…sau mai astepti inca pe cineva!?
Bunica spune ca la o caruta sunt inhamati doi boi, daca unul trage cat pentru doi, va veni o zi cand va renunta si-asta nu pentru ca nu-si va mai dori sa inainteze, ci pentru ca cu siguranta il vor lasa puterile. Ia-ma de mana in fiecare zi, fa-ma sa simt ca suntem doi…si ca avem acelasi drum. Departare….venim!
