Merg la 2, 3 zile la piaţã. Îmi place, trec pe la fiecare precupeaţã, mã uit la legume, fructe, cunosc piața. Oamenii aproape cã ma ştiu, le zâmbesc, primesc adesea un mãr mare și roșu cadou, bonus de fidelitate. Apoi merg la brânzeturi, la pâine si uneori, la final, mã opresc la magazinul de biscuiți. Era o poveste frumoasã panã acum, nu?!
Hei! Nu toate poveştile au final fericit!
Aproape de fiecare dată cand ajung la magazinul de biscuiți şi cafea, este coadã. Mã asez tacticos la rând şi aştept. Şi mai mereu, colegele mele de rând sunt trecute bine de 60 de ani, însã…însã asta nu le împiedicã sub nicio formã sã-mi taie razant faţa.
Eu am prins un an din perioada comunistã, poate de-asta nu ştiu rostu’ şi mersu’ la cozi. Nu mã întelegeți gresit, e foarte probabil ca unele sa aibã probleme de sãnãtate, sã nu poatã sta prea mult în picioare. Dar toate?! Și cred cã nu aş avea nici cea mai micã problemã sã le cedez locul, dar să mă întrebe!
Încerc de fiecare datã sa nu-mi pierd cumpãtul şi le anunț politicos cã eram puțin, puțin înaintea lor.
E drept, puține vocifereazã, marea majoritate sunt de-a dreptul amuzante cand reactioneazã ca și cum atunci ar fi realizat de fapt prezența mea, deși cu puține secunde înainte mã priveau sfidãtor.
E ok…ne tocim alene nervii… Dar îmi vine uneori să întreb discret, printre dinți “Comunismul ăsta să ne fi învățat doar ce-i coada, rândul ordonat și să ne fi șters din bun simț!?”