Am fost zilele trecute acasă. Și când zic “acasă” zic o zi la mama și o zi la tata. Da, eu sunt genul ăla de copil care nu a crescut cu ambii părinți. Nu împreună! Însă s-a bucurat de ei separat.
Nu sunt genul de persoană care să dramatizeze, care să pună carențele pe seama trecutului, experiențelor sau oamenilor ce s-au perindat prin viața ei. Nu neg că au o importanță semnificativă, dar rămân la ideea că suntem cine alegem să fim. E chiar un drept pe care nimeni nu ni-l poate lua. Cel puțin nu în societatea noastră.
Revenind la subiect, da, am avut o copilărie “împarțită”, însă acum mă ajută asta. Am două familii și pentru o persoană care se plictisește teribil, ca mine, ăsta nu-i decât o binecuvântare. Merg o zi la unii, o zi la ceilalți și fiecare se bucură de ceilalți, celalalalt suficient cât să-i fie dor până la următoarea viziă.
Dar weekendul ăsta am realizat un lucru mare în detalii puține. Tata nu a știut el să ne spună mereu cât ne iubește, mai degrabă ne-a tachinat, enervat până la refuz doar doar să ne arate că îi pasă cumva de noi și nu-i suntem indiferente. Dar vorbind de nici nu mai știu ce, a zis atât “Tată, tu din orice colțisor faci un Univers!”
Nu știu dacă asta-i de bine, sau e de rău, dar știu clar că tata a înțeles un lucru “sunt copilul lui așa special și mă tratează ca atare”.
P.s. Mulțumesc “tăticule”! Prietenii știu de ce
