De curând am fost cumva iar pusă să aleg. De fapt Nu, gresit spus. Nu am fost pusă ci efectiv era cumva momentul să stau deoparte eu cu mine și să realizez ce-i de făcut: de continuat sau de renunțat.
Efectiv când simt că trebuie să găsesc undeva, de undeva ascuns un alt “Punct” în viață mea, și aici mă refer strict la cea personală mi se pare că o să vina o zi în care mi se vor termină punctele. Și atunci să te văd Flavia cum va trebui să gasești și “virgule” și “puncte de suspensie” și “punct și virgulă” și apoi să o iei de la capăt. Greu…greu.
Mă întrebăm dacă sunt cumva defectă. Însă mi-am reamintit ceea ce am citit acum ceva timp într-o carte ce încerca să ne lămurească puțin și pe noi ăștia mai puțin “limpeziti la minte cu ce vrem sau ce ne dorim”. Autorul, un cunoscut terapeut specializat în probleme de cuplu, identificase de-a lungul timpului din cazurile întâlnite, aproximativ șapte tipare de relații predestinate eșecului. Există vreo două tipare “sortite esecului” pe care eu tot le repet.
Unul din ele are legătură cu “imposibilul” sau mai bine zic cu “intangibilul”. Dacă mi se pare o persoană a naiibii de nepământeană, un fel de “greu de atins”, păi atunci e provocare. Însă intresul se duce instant cu primul semn de interes vădit al celuilalt.
Iar cel de-al doilea tipar cu care mă confrunt tot mai des este “perfect până la un punct” Și aici o săși detaliez puțin. E fix începutul ăla în care ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de picior și e și așa, e și invers, face și așa, face și pe dincolo. Și apoi pare un moment cu sau fără vreo legătură cu indivudul în care realizez că e total neinteresant pentru mine. Și tot ce până atunci era roz și mi se părea de-a dreptu’ fascinant, se transformă într-un pur sentiment de repulsie.
Dar na, am zis-o și o repet ”Daca dragostea asta ar fi o ecuație cu una sau chiar două necunoscute simt că aș găsi de fiecare data răspunsul. Așa însă o să mai am o vreme bună de căutat răspunsuri. Promit însă dacă voi află “rezultatul corect” o să va notez și vouă formula.
