Am zis-o eu de nenumărate ori și clar o să o mai repet. Prin prisma faptului că sunt ciudățică așa în felul meu și-mi plac poveștile, cred că asta-i și motivul pentru care le atrag. Atunci când eram copil (clasa am 6-a, a 7-a) am sărit în tabără pe de acoperișul vilei unde eram cazați și-asta pentru că nu avea voie să ieșim seara. La întoarcere, supraveghetoarea ne-a ținut o mega morală, iar când am fost întrebată cu maximă seriozitate de ce am făcut asta, am răspuns la fel de grav:
“Să am ce să le povestesc nepoților!”
Așa că fiecare din frânturile de mai jos vor fi cât se poate de “de povestit”.
Episodul 1: Recent mă sună un tip (aș putea spuneun stimabil domn, dar aici e de discutat). Îmi zice:
– Îmi pare rău că nu te-am sunat mai bine de doi ani, însă știu că nu te pasionează bărbații căsătoriți. În două, maxim trei zile însă divorțez.
“WTF și de când mă pasionează cei divorțați!?”
Episodul 2: Sorin..(uf..nu-l cheamă Sorin, dar îi tot zic săracu’ așa -Ștefan, așa voiam să zic), tipul care m-a acostat pe stradă zilele trecute mă sună ieri insistent să ne vedem. Eu eram oricum pe fugă încercând să bifez cât mai multe chestii “de făcut”. Și când să cobor din taxi, vorbind și cu el la telefon, fac o pauză și-l întreb pe un prieten “Ai bani!?”. Asta îi întreb de fiecare dată când cobor din taxi, în sensul că “Ai mărunt!?” Și ăsta, săracu’, Sorinu- Stefanu vieții de la telefon, (nerealizând că nu vorbesc cu el) la întrebarea mea scurtă și la obiect “Ai bani!?” răspunde “Da da, am!”
Efectiv m-a pufnit râsu’.
Episodul 3: Cu unul m-am văzut acum câțiva ani să merg la Ana Karenina, la film. Tipul mă zăpăcise vreo doi ani, ori de câte ori își aducea aminte încerca să găsească o cale să ne mai vedem. Îi dătusem cândva o șansă să-mi arate ce-i poate capul și pentru că nu-i putea prea mult nu vedeam de ce trebuia să-mi mai pierd timpul. Cert că e era ultima săptămână când rula Ana Karenina și m-am gândit că îl pot suporta prin preajmă cât ține filmul că oricum nu-l aud vorbind.
Când a ajuns să mă ia, am crezut că e o glumă. Omul era murdar de un fel de ruj…sau ceva roșu, pe jumătate din buza de sus și pe față, de mă mir și acum cum de nu era și pe nas. Cert e că nu m-am putut abține și l-am întrebat dacă vine cumva de la o petrecere de copii unde a trebuit să facă pe Clown-ul!?!??
Omul s-a făcut fețe, fețe…a încercat să îmi zică acolo ceva, cum că nu s-a făcut cu nimeni. Iar eu, ca o minunată ce sunt, pe un ton cât se poate de calm când l-am liniștit să nu se justifice, că chiar nu mă interesează. Dacă chiar n-ar fi interesat el ca om, cu siguranță după o fază ca aia, mi-aș fi deschis frumos ca o lady portiera și mi-aș fi văzut de drum. Dar nu, eu voiam să văd Ana Karenina.
Stimabilul nu s-a șters bine de ruj, motiv pentru care a trebuit să-mi pun iar neuronii la contribuție, nu de alta, dar puteam părea penibilă afișându-mă cu el așa, eu având un superb gloss nude pe buze, nicidecum un ruj roșu. Așa că am inventat o scuză cum că aș avea nevoie la baie. E destul de simplu de ce am făcut asta, eu merg la baie, poate mergi și tu la baie și așa vezi în megaaaa oglindă din baie cât de penibil ești.
Mă rog, iese cu o față tâmpă și îmi zice “A…mai aveam, trebuia să-mi zici!” Îmi venea să-l întreb dacă e chiar e idiot sau se preface?!
Cert e că tot filmul el stătea așa…scurs în scaun, jumătate spre mine, pe când eu stăteam cât se poate de protocolar, cu umerii drepți, picior peste picior să nu existe riscul să ne intersectăm vreo, mână, vre-un umăr. M-a întrebat de câteva ori dacă sunt ok, însă singura replică bună care mi-a venit în minte a fost :
“Ana Karenina se vede cu atitudine!”
Notă de subsol: Amuzant sau nu, personajele sunt reale, numele lor nu există pentru că nu contează.
