Hei, printeso, ai gresit iar calea!

Realista

Prinde-mă de mână și spune-mi că va fi bine…
“- Nu, nu va fi, nu va mai fi nimic!” Uneori așa începe sfârșitul când de fapt scenariul era altul.

Zâmbim tâmp a fericire, o fericire de mult sperată, o fericire imaginată pentru zâne, despre zâne, dar fără zâne. Și când te gândești că ai încurcat galopul, că tropăitul calului ăla de ți se părea ție că e cel care trebuie, se auzea de fapt departandu-se, nicidecum venind spre tine…Și tot sperai și el era tot mai ecou, și-apoi nu mai e nimic…

Ziua aia de după ce cazi de mult prea sus e fix ziua în care simți că…resimți pământul sub picioare. Calea aia pe care până mai ieri o vedeai doar cer, doar curcubeu și soare, acum redevine drumul, colb, și mai apoi prăpastie.

Dar poate că după fiecare cădere în gol, e jos izvorul și ne trezim iar la realitate, la ce eram, la ce vom fi, la ce am putea fi și mai ales la ce alții nu sunt.

Hai acasă, hai suflete!

Leave a Reply

Next Post

Citeste mama

Mă-mbata amestec de fum cu ceapă tăiată Tu plângi, mămico?! Sau descânți tocana pe foc uitată Azi sunt acasă…știu, nici eu nu știu cât stau Dar te iubec aparte, chiar de nu știu să ți-o spun așa cum vreau Acum însă mai stau… E-o soba de vatră ce cântă povești […]