Deja simt că e un alt motiv în viața mea asta cu măritatul. Cum mă sună tata, uneori îi zic eu ca să nu mai îmi zică el, bunica mai deveme sau mai târziu mă mai întreabă subtil ce mai fac, cu cine mai sunt doar doar s-o întâmplă ceva, unii prieteni chiar se amuză copios pe seama asta.
Dar de ce nu vreau eu să mă mărit e o chestiune pe cât de simplă pe atât de sofisticată.
Păi în primul rând că nu prea mă încântă ideea de nevastă. Nu m-aș vedea cu titulatura asta. Rădeam cândva de modul în care de la “Iubită”, “Dragă”,” Superbă”…treci dramatic la titulatura de nevastă. Unele chiar de la “pui”, îngeraș” etc (însă nu-i cazul meu).
Și așa cum zicea un bun prieten “Soția” vine de fapt de la “So…ție altul”. Așa că nu!
Iar căsnicia, în mintea mea e cumva asociată inevitabil cu “a te căsni”. De ce să ne stresăm când putem fi relaxați?!
Pe de altă parte, judecând lucrurile într-o manieră cât se poate de sănătoasă, mie îmi pare că orice “act”, “formalitate” îți da inevitabil, psihic un confort. Și-acum probabil îmi veți spune că dacă omul e făcut să se culce pe-o ureche, o face cu sau fără un act semnat.
Da, total de acord, însă era vorba aia “În oala acoperită nu dă gunoi!” Așa că eu vreau să nu par “a lui” și nici el să nu pară “al meu”, mai ales când comoditatea se poate instala la fel de bine de ambele baricate. Hai să ne cucerim toată viață, ca să nu ne plictisim.
Și un ultim aspect pentru care susțin cu vehemență că nu mă mărit este pentru că aș putea fi ridicolă să susțin o viață că mă voi mărita și să ajung la 30-40 de ani, iar asta să nu se întâmple asta. Mai bine să susțin o viață că nu o să mă mărit și când se va întâmpla să fie un caz fericit tocmai prin prisma “imposibilului”.
Până una altă, am un respect enorm pentru fericirile ce poartă un acoperiș numit “Căsătorie”, dar pe de altă parte o compătimire pentru cele ce sunt doar o nevoie de a înghega niste nepotriviri dureroase.
