Mă gândeam ieri, în virtutea inerției la faza asta cu relațiile. Mamă naibii, credcă ne-o și merităm unii din noi. De fapt nu cred, sunt sigură.
Mă uimesc eu de mine când văd uneori câtă răbdare am cu unii și cât de ușor zic pas la alții doar că mi se pare mie așa, în gradul meu de paranoicitate că cine știe ce s-ar putea să nu-mi placă la el.
Ieri o întreb pe sorumea ce face, și după ce îmi zice că a avut un date o întreb entuziasmată ” Iese ceva!?, iar ea, cu o sinceritate debordante – specifică surorilor Cristescu îmi da replica ” Da, ochii!”.
M-am văzut cu unul o vreme care-mi zicea “Frate”, ziceai că sunt tovarășul lui de băutură, altul care îmi calculă notă la fiecare centimă până mi-am ieșit odată din minți și i-am explicatpuțin care e părerea mea despre materialism și bun simț, altul credea cu vehemență că dansez așa bine că aș putea face ceva mai mult în sensul ăsta (un part – time de animatoare…un cub, o bară.
Bine de știut, m-a cunoscut la cursurile de dans, nu am avut așa multă răbdare să mă văd cu el și în alte ipostaze că să știe cum dansez în general). Altu mi-a scris 6 luni din Londra și la primul date avea avea fular de suporter și căciulă cu urechi, că m-am rugat la toți sfinții să nu mă vadă nimeni cu el.
Of…cred că în ritmul ăsta pot scrie o carte cu un real conținut umoristic.
Hai cu happy end-ul!
