Oamenilor minunați trebuie să li se spună de un infinit de ori că sunt minunați, oamenilor minunați trebuie să li se spună neîncetat ce putere au tocmai pentru a o amplifica, oamenilor minunați trebuie să li se spună pe nume – Cătă!
Cătă e cea mai mică soră a mea, deși acum nu mai e deloc mică. E o domnișoară de 16 ani în toată regula,ce își dorește nespus să-și găsească drumul. Citeam zilele trecute cu ea un articol mai vechi de-al meu ,în care îl citam pe Ben Stein cu celebrele cuvinte – “Primul pas pe care trebuie să îl faci ca să obții tot ce vrei de la viață este asta: Hotărăște-te ce vrei!”. Asta e și cea mai mare teamă a ei, că nu știe cu adevărat ce vrea și care e drumul “bun”.
Acum încă locuiește în orașul meu natal, în Roșiori. Dar nu odată mi-a demonstrat că e un copil extraordinar, așa că de curând am hotărât să fac mai mult pentru a-i demonstra asta. Ne vom interesa împreună care-i cel mai indicat liceu la care să se mute în București încă din toamnă, tocmai pentru a nu mai simți că se plafonează și nu are concurență.
Da, nu știu câți copii de 16 ani “se plâng” că simt că nu progresează și că nu pot fi suficient de competitivi tocmai pentru că nu au cu cine concura.
Și acum o să mă întrebați “Bine,și?! Ce o face pe ea un copil atât de special?” În primul rând Cătă cântă. Ok – dar mulți copii cântă azi. Nu, nu ați înțeles, Cătă cântă nonstop. Realizezi asta când îți petreci măcar o zi cu ea și uneori,efectiv, auzi un sunet de fundal. Ea cântă prin casă, la masă, la duș, când spală vasele, când merge pe stradă. Nici măcar nu mai simte asta. Dar pe mine uneori mă face să zâmbesc că atunci când sunt cu ea, am în permanență o muzicuță care zumzăie cu mine.
De curând am descoperit de-a dreptul fascinată, că ea și desenează. Îmi spune dezamăgită: “Dar reproduc desenele!” – și-asta pentru că e de o modestie dureroasă pentru un copil cu potențialul ei. Credeți-mă pe cuvânt, modul în care reproduce desenele mi se pare înfiorător. Primele desene pe care le-am văzut din mâna ei mi s-au părut o glumă. Însă în momentul în care le vezi în realitate este, efectiv,o reacție fără cuvinte. M-am gândit să împărtășesc și cu voi câteva, însă vă sugerez să închideți ochii și să vă imaginați că sunt de dimensiuni mari..foarte mari, un metru, doi pe pereții din camera ei.
Așa că aseară, drept mulțumire am primit și eu în dar lumea toată: cosmonautul de mai jos mă veghează și acum din dreapta mesei mele din bucătărie. Nu mă întrebați când l-a terminat, pentru că eu aseară la 1:30 am adormit și ea a rămas încă să lucreze la el. Acum doarme…
Cel în alb și negru are aproape doi metri, e pictat într-o zi de la 6 după-amiază până la 3 noaptea, cu o pensulă de fard.
Pe celelalte le-a terminat în 15 ore.
Știu, sună impresionant și nu doar sună, chiar este!
Așa că m-aș bucura din inimă ca desenele ei să prindă viață și pe alți pereți. Așa că te încurajez să spui și altora povestea ei, pentru a le aminti și altora că oamenii minunați chiar există și unii din ei mai şi desenează.
